Luni , 1900 , Paris . Dimineata un soare patrunzator si liniste pe strada . Mai aveam de stat doar cateva zile . Dar timpul alerga intr-o fuga teribila . Ii spuneam sa se opreasca , insa era surd la cerintele mele . Incercam sa strig , dar vedeam ca nu ma intelege . Am ajuns chiar sa-l implor sa stea in loc . Aveam nevoie de o pauza bine meritata , de cateva minunte de respiratie . Ma sufocam de mine , de tot ceea ce era in jurul meu. Si nu spun tot.
Alergam , dar fara sa stiu exact unde . Dadeam peste locuri si oameni pe care nu i-am mai vazut pana atunci . "Unde am ajuns ?" Insa nimeni nu-mi raspundea . . .
Implor din nou timpul sa stea in loc . Am inchis ochii si am asteptat . Nu s-a intamplat nimic , decat ca mi-am apropiat pleoapele una de cealalta . Vroiam sa strig , dar am observat ca nu am glas . Era mult prea mult pentru mine . Cum pot sa fac ceva ce nu pot sa fac ?
Pe jumatate prezenta , imi dadeam seama ca am facut ceva gresit . Nu-i pot cere timpului sa stea in loc. Daca vrei sa stii adevarul , sunt complet pierduta . Pierduta in prea multe secunde , in prea multe lucruri . Am nevoie de o pauza . Nu timpul e de vina . EU sunt !
Complet ametita de ganduri , realizez ca timpul este infinit , ca are rostul lui , ca totul are sens . . .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu